M-am hotãrât sã numãr speranţele tuturor

...şi sã le aşez frumos, pe culori…

Degeaba sunt rostite cu voce tare apoi,

cu riscul dezintegrãrii silabelor,

aruncate în tãceri patetice,

tãceri în doi,

din doi în doi,

zvârlite pe veci la gunoi.

Dar eu, mai ambiţioasã ca efectul de serã,

eu marchez schimbarea de direcţie cu o curbã bumerang.

Oamenii privesc nedumeriţi la femeia

ce-şi pleacã seara capul pe o stea,

în fiecare noapte cu alt nume.

Ei se cred imbatabili în propriile frustrãri,

sentimente de laborator.

Ei cred cã umbra nu le poate fi desprinsã de tãlpi şi

nu-şi dau seama cã mersul lor este bizar direcţionat spre înapoi.

Închid uşa cu singura cheie,

uitând cã sufletul rãstignit pe note

se zbate sã iasã pe gaura cheii

odatã cu zâmbetul.

Eu deschid uşi,

numãr decãderi,

falsific statistici.

Eu visez dincolo de toate minunile

şi sper munţi exponenţial

din care reizvorãsc degete.

Acolo gãsesc speranţa.

Sfârşit de toamnã

Atâtea culori – curcubeu amuţit

s-au stins, simultan, la atingerea unui singur buton,

unui fulg.

Betoanele toate, opãrite cu gri,

mai pãstreazã urmele vijeliei

de frunze

ca şi gândurile mele spre tine.

Prin geamul aburit te-am vãzut

cum iţi place muzica

şi degetele tale pe pian

desenând Yiruma, purtãtorul tot-ului,

apoi Krutoy, cuprinsul nevãzutelor.

Eu cred în basme cu foşnet,

în imagini ce rostesc cuvinte,

în toamna de-nceput

şi în noi.

Asurzitoare sunt gândurile tale spre mine

pe cand eu, pseudo-fiinţa,

ascult cum zãpada mi se topeşte în palmã.

Toamna e gata sã reînvie muritoarea din mine cu frumosul din tine.

Toamna e gata sã-mi ascundã frica de mine.

Toamna e gata.